Alluria Wine — bijuteria enoturistică a Armeniei
La mijlocul lunii mai, eram în Armenia, cu ocazia jurizării la Concours Mondial de Bruxelles (el se numește „de Bruxelles”, dar este itinerant, adică în fiecare an – altă destinație). În afara jurizării, am avut un program bogat de vizite la vinării, iar una dintre ele a ocupat un loc aparte în inima mea — Alluria Winery.
Orice relatare despre Armenia începe cu Ararat, acel simbol genetic al Yerevanului (situat teritorial în Turcia), dar impregnat adânc în ADN-ul fiecărui armean.
Mergem spre Alluria — situată în inima Văii Araratului — împreună cu Aram Machanyan, proprietarul vinăriei și omologul său din Moldova, Ion Luca, fondatorul Casei Vinicola Luca. Cei doi s-au cunoscut acum câțiva ani la proiectul „Bitva vinodelov” de la Tv8. Ne-am întâlnit apoi împreună în juriu la Berliner Wine Trophy și avem de atunci o strânsă prietenie.
Pe drum, facem un stop pentru lavaș proaspăt. În o mie și una de reprezentări în Armenia, unul mai gustos ca altul.
În 40 de minute condus de la Yerevan suntem pe loc. Bijuteria — ca un veritabil diamant — începe a străluci pe diferite fațete.
Multe vinării din lume sunt fondate pe legende. Aici, începe efectul „pielea de găină”. Aram a fost în localitatea de origine a strămoșilor familiei — astăzi un sat aflat sub controlul turcilor — de unde a luat câțiva butași de viță de vie ancestrală. Doar o viță a prins: din ea au crescut apoi 5 hectare de viță-de-vie în regiunea Armavir, cu soiuri autohtone precum Voskehat, Haghtanak, Karmrahyut și Khndoghni.
Iar, numele „Alluria” provine din acel sat — Alyur (Allur). „Am adus un omagiu, la propriu, rădăcinilor noastre”, aproape cu lacrimi în ochi ne spune ghidul.
La producere, încep dezbaterile prietenești între cei doi vinificatori. Filosofia Alluria este centrată pe vinificația naturală: fermentații spontane, intervenții minime în cramă și utilizarea redusă sau chiar absentă a sulfiților. Aram Jan și Ion Jan au, aparent, păreri diferite.
De la producere, să mergem în beci. Vă amintiți de lavaș? E tocmai momentul să-l gustăm. Această simplitate, această non-șalanță, acest firesc gustos…
În beci e cam ca la noi, baricurile și borcanele stau alături.
E timpul, bineînțeles, pentru o pauză gastronomică. Aici avem doar aperitivele, ușurel de tot. Pe cât de simplu, pe atât de gustos, uimitor de gustos! Ți-a venit vreodată în gând să învelești roșia în sare de Himalaya și s-o frigi la grătar? Doamne, ce gustos!
Ulterior, aflu și secretul gustoșeniilor la roșii. Familia deține alături și o Hidroponică de roșii. O mare bătaie de cap cu vânturile intense și cu apa la acea altitudine, dar un gust mai bun nu știu dacă am avut. Cu tot respectul pentru patlagica de acasă.
Nu-mi ajung cuvinte și nici gigabytes pentru a reda intensitatea momentului. Mai târziu, la restaurant în oraș, găsim în meniu Alluria. Evident, comandăm The Beauty și The very special reserve. Very… special… reserve — abia după ce ai fost pe aici, înțelegi că aceste cuvinte nu reprezintă un exercițiu de marketing obsesiv — e mândria sinceră cu care fac armenii vin. De multe mii de ani.
Am un obicei, când revin din deplasare, să servesc în liniștea de acasă vinul pe care l-am gustat în vizită. Să scap de emoția locului, să-l analizez în cotidianul meu, să nu fiu influențat.
Alluria The Very Special Reserve — cred că-i primul vin din viața mea căruia îi dau 100 de puncte, fără dubii.
Deja mi-i dor de Armenia.
